Povesti de suflet, Retrospective

2013 LOVE

După ce aţi trecut de şocul titlului manelist, haideţi să vă povestesc ce-i cu love ăsta.

De vreo doi ani, practic de când m-am întors în România, la sfârşitul anului am făcut un exerciţiu*: am ales un cuvânt care să descrie anul ce va urma. E un exerciţiu foarte puternic, şi incredibil, că intuiţia, inteligenţa noastră universală ştie prea bine ce cuvânt să ne trimită, dacă putem să ne limpezim într-atât încât să o ascultăm. E un cuvânt care ne provoacă, care descrie ceva ce ne lipseşte sau ce trebuie lucrat în noi, care ne atinge punctele sensibile şi nerezolvate, care ne face să creştem, care ne face să suferim şi ne întinde la maxim limitele, dar până la urmă văd că este exact ce trebuia să mi se întâmple pentru a mă face să evoluez. Cel puţin eu aşa am simţit.

Cuvântul meu pe anul 2012 a fost Connect (şi descris mai pe larg: conexiune adevărată, autentică cu mine şi cu ceilalţi). Şi într-adevăr a fost anul conexiunilor, al întâlnirilor “întâmplătoare” miraculoase, am cunoscut mulţi oameni noi sau m-am conectat mai profund cu oameni pe care-i ştiam mai demult, care erau ceea ce îmi doream şi eu să fiu, sau ce eram şi nu exprimam (încă) şi m-au ajutat fiindu-mi oglindă sau ghid sau chiar puncte de cotitură. Şi în mare parte, totul s-a datorat fotografiei şi scrisului, astea au fost instrumentele care m-au ajutat să mă deschid şi să mă exprim, astea au fost poarta mea către ceilalţi…către mine însumi, până la urmă.

Cuvântul anului

Iar cuvântul pe 2013 a fost Love (l-am ales în engleză pentru că voiam să fie în acelaşi timp şi verb şi substantiv, şi acţiune, şi simţire, sau mai degrabă – folosind un cuvânt cam simandicos – fiinţare) si descris mai pe larg, a mă a iubi pe mine şi pe ceilalţi, a fi un om plin de iubire. Şi nici că puteam alege un cuvânt mai potrivit, doar că felul în care acest cuvânt s-a manifestat în viaţa mea nu a fost deloc aşa cum credeam sau mă aşteptam eu. Trebuie să recunosc, că în visele mele de tipă single, când am scris Love mă gândeam şi la o relaţie, la un Făt Frumos, ceva, cum era în bancul acela, măcar calul alb să vină :)) glumesc. Dar înţeleg şi eu tot mai mult că de cele mai multe ori habar nu avem ce ne-ar trebui sau ce ne-ar face bine, sau ce ne-ar face să evoluăm spiritual (căci asta cred că e mai important decât fericirea şi confortul), doar ne stabilim aşa, nişte obiective, inventăm distracţii, tragem să le îndeplinim, ne supărăm dacă nu, şi credem că dacă le atingem o să fim fericiţi. Şi surpriză, că şi dacă le atingem, nu suntem fericiţi, tot de acelaşi gol şi nelinişte de ciocnim. Şi relaţiile cad cel mai des în această categorie. Cred că e cel mai uşor să-ţi cauţi împlinirea în celălalt, doar pentru că nu poţi sta cu tine însuţi şi nu poţi fi liniştit cu tine însuţi în singurătate. Şi aici nu propovăduiesc singurătatea, doar că uneori e necesară, în mod paradoxal, tocmai pentru a învăţa să iubim.

Şi asta am învăţat (şi încă mai învăţ) eu anul acesta: un alt fel de a iubi.

Cum îi iubesc pe ceilalţi

Un alt fel de a-i iubi pe ceilalţi, curăţat de posesivitate, de pretenţii, de cerinţe, de reproşuri, de grabă, de dependenţă, de disperare, de vinovăţie, de un “eu nu merit” ascuns, de proiecţii, de fugă, de apărare, de jocuri, de dorinţa de a mulţumi. Un alt fel de a iubi, fără a aştepta să fiu iubită la schimb. Un alt fel de a-i iubi pe ceilalţi respectându-le intimitatea, acceptându-i aşa cum sunt, fără a vrea să-i încadrez în tiparele cerinţelor şi nevoilor mele, fără a-i judeca după normele mele, fiind atentă pentru a-i vedea cu adevărat, fără a-i idealiza sau a aştepta/a-i presa să se schimbe, şi poate astfel a-i ajuta şi pe ei să se vadă mai bine şi să descopere poate lucruri pe care nu le ştiau, activându-se astfel calităţi latente sau puncte vulnerabile ce trebuie vindecate (alţii au făcut asta pentru mine). Un alt fel de a iubi, iertând. Un alt fel de a iubi bazat pe exprimarea adevărului, a sentimetelor, a nevoilor, a nemulţumirilor… în mod înţelept (încă mai lucrez la asta :), a iubi păstrându-mi integritatea, fără a mă pierde în celălalt, fără a mă ajusta de dragul celuilalt, fie că sunt bărbaţi, părinţi, prieteni,  etc.

Și cum înveți toate lecțiile astea mari și importante? The hard way. Altfel nu învățăm, cujetând și citind despre asta. Adică dacă vreau să învăț să iubesc necondiționat (ce-o fi fost în capul meu, să aleg ceva așa de greu?!) mi se dă un om sau oameni care nu mă iubesc așa cum aș vrea eu, care mă rănesc, pe care nu este ușor să-i iubesc și să nu aștept să îmi fie reflectate înapoi sentimentele. Dacă trebuie să învăț să iert, mi se dă o situație greu de iertat. Și viețile fiecăruia sunt pline de astfel de situații, dar noi de obicei ne poticnim la cele mai mici lucruri. Deci cum spuneam, the hard way.

Dar poate cel mai mare şoc a fost când mi-am dat seama că în orice întâlnire eu îmi doream cel mai mult să fiu iubită (şi da, e o nevoie fundamentală a oricărui om, dar atunci când asta îţi guvernează viaţa nu e ok) şi ce spune asta despre mine, şi ce reacţie au ceilalţi când simt asta, pentru că ceilalţi chiar simt. Şi mai mult, că nu există apropiere adevărată, iubire, atâta timp cât nu-mi deschid total inima, primindu-l pe celălalt cu toată încrederea şi dăruindu-mă total, fără şi asta nu e valabil doar pentru relaţiile amoroase). Nu pot sta după zidul meu de protecţie, după fricile şi rănile mele, aşteptând acolo să facă celălalt saltul peste zid şi să mă salveze. Trebuie mai mult curaj. Şi totodată, trebuie făcut curăţenie în interior pentru a te deschide total, eu aşa cred. Căci dacă interiorul meu se asemănă cu o casă plină de mizerie, lucruri vechi depozitate peste tot, chiar schelete prin colţuri, cine ar vrea să intre acolo sau să stea prea mult? De fapt, nici eu nu mă simt bine şi nu vreau să stau acolo.

Şi bineînţeles, când spun am învăţat nu înseamnă că gata, acum ştiu tot. E un proces care încă continuă şi va continua, şi mai ales trebuie să aprofundez în practică toate lecţiile pe care le-am învăţat, ca la şcoală :) E acel drum anevoios de la minte la inima.

Iar uneori cad, şi mi se pare că nu am învăţat nimic. Dar nu mă las.

În acest sens, mi-a plăcut foarte mult ce spunea un psiholog, Scott Peck, într-una din cărţile care m-a marcat cel mai mult anul acesta – Drumul către tine însuţi – cum definea el iubirea: dorinţa de a-ţi extinde limitele pentru creşterea spirituală a ta şi a celuilalt. Și totodată, că iubirea nu est eun sentiment, ci o alegere. Cât de rar, de fapt niciodată până acum, nu am privit iubirea aşa…

Iubirea de sine şi responsabilitatea

Şi apoi mai e şi un alt fel de a iubi, a mă iubi pe mine. Şi asta nu înseamnă o chestie draguţă şi siropoasă de genul, oa, ce tipă drăguţă şi de treabă sunt eu. Ci înseamnă să îmi asum şi “umbra”, părţile negative, fără să le neg, dar fără să mă mai las dominată de ele. Înseamnă să-mi acord permisiunea de a fi şi rea, si a mă ierta ori de câte ori am greşit, am rănit, am vorbit sau m-am purtat aiurea, şi a o lua în fiecare zi de la capăt, fără a mă mai lăsa doborâtă de deznădejea propriilor limite sau neputinţe sau a mă închide şi mai mult în mine sau a pune o mască, ci cu încrederea şi hotărârea de a afirma binele din mine. (şi bineînţeles asta nu pot şi nimeni nu poate face singur – şi asta se leagă de un alt fel de iubire despre care o să vorbesc mai încolo, de fapt e vorba de credinţă). Înseamnă să-mi asum responsabilitatea pentru propria viaţă în prezent, să nu mă mai uit atâta în urmă, să nu dau vina pe răni şi pe trecut, pe părinţi, şi bărbaţi şi alţi oameni care m-au rănit, pentru că în prezent nu pot fi liniştită sau bucuroasă sau iubitoare. Asta e o ipocrizie, sau mai degrabă o laşitate să tot dai vina pe alţii sau să aştepţi ceva de la alţii ca viaţa să-ţi fie frumoasă. Totul vine din interior. Nu zic că e uşor, dar altă cale nu e.

A fi eu însumi

Am mai învăţat că cel mai  mare bine pe care-l pot face, şi mie şi celorlalţi este să fiu eu însumi, să exprim adevărul în ce fac, în ce spun, adică de fapt să nu mai mint. Ştiu că nimănui nu-i place să recunoască că minte. Dar minciunile sunt şi acele mici “ajustări” ale mele doar pentru a nu deranja, a evita conflicte, a mă încadra, a fi politicoasă sau pur şi simplu ascunzând esenţialul din ce trăiesc şi simt, de frica vulnerabilităţii. Iar la capitolul acesta minciunile aşa zise “albe” sunt acceptate drept normă socială de convieţuire. Şi nu trebuie să fie aşa. Şi am învăţat că şi ăsta e un alt fel de a iubi, şi pe mine, dar şi pe ceilalţi: a spune adevărul despre lucrurile importante, a exprima acest adevăr în relaţiile cu ceilalţi, şi în acest context a vorbi despre mine nu este egocentrism, ci poate determina şi pe celălat să spună sau să vadă şi să exprime adevărul lui, iar asta determină relaţii mai adevărate, mai autentice. Asta înseamnă şi a îmi asuma riscul, adică a-mi înfrunta frica de a dezamăgi, de a nu primi aprobarea sau susţinerea oamenilor apropiaţi, după a căror iubire şi acceptare necondiţionată tânjim întotdeauna.

A fi eu însumi a fost poate tema centrală a vieţii mele în ultimii doi-trei ani (şi a descoperi mai întâi cine sunt cu adevărat). Poate pare târziu că doar la 35 de ani am început să fac asta, dar poate mai bine decât să fac asta la 60 de ani sau niciodată. Simt că m-am risipit făcând o facultate care nu m-a interesat, lucrând în joburi care – deşi am încercat să le fac cât de bine am putut – am simţit că nu am nimic în de-a face cu ele şi după un timp simţeam că mor în interior şi trebuia să plec, iar şi iar, m-a întâlnit de multe ori cu oameni care simţeam că mă secătuiesc de energie, din interacţiunea cu care nu mă îmbogăţeam cu nimic (şi probabil reciproc), ani petrecuţi încercând să imit căile altora, propunându-mi obiective de atins care nu veneau din inima, ci doar din minte, umplându-mi timpul cu activităţi, fiind falsă, încercând să mulţumesc, neştiind care sunt cu adevărat dorinţele mele, abilităţile mele, negându-mi creativitatea… Dar ştiu că nu sunt singura care a făcut şi face asta. Nici acum nu înţeleg de ce ne asumăm rolurile astea, de ce ne construim o imagine de sine pe care apoi facem eforturi să o menţinem. Poate din comoditate sau de frică, din presiuni exterioare, din dorinta de a fi acceptati sau iubiti, sau din lipsa dorinţei de a ne descoperi şi acţiona conform adevărului din noi, căci nu e o cale simplă.

A şti să primeşti

A mă iubi înseamnă şi a învăţa să primesc, căci am descoperit că îmi era (şi încă îmi este) atât de greu să primesc – daruri, complimente, ajutor, lucruri bune care mi se întâmplă, poate chiar iubirea altora, pe toate le minimalizam sau spuneam un mulţumesc împiedicat şi timid şi încercam să scap cât mai repede de momentul respectiv. În schimb mă concentram foarte mult pe a dărui, căci aşa se spune că e bine să dăruieşti. Şi da, e foarte important să dăruieşti, să nu trăieşti doar pentru dorinţele tale, dar e la fel de important a şti să primeşti, practic a-l lăsa şi pe celălalt să dăruiască şi a-i arăta că darul lui a fost primit cu inima deschisă şi bucurie, ci nu s-a risipit. Practic ştiind să primeşti îi faci un bine celui care îţi dăruieşte.

Să crapi de durere pentru a ajunge la bucurie

Şi tot la capitolul iubirea de sine, am învăţat să stau cu mine, fără să fug, fără să evadez pe undeva în străinătate, fără să caut tot timpul să-mi umplu timpul cu activităţi, cu socializare, cu internet, cu cărţi, cu televizor, cu facebook, cu planuri, cu chestii senzaţionale, am învăţat să stau în linişte, fără să fac nimic special şi să mă uit în mine. Şi uai, ce greu a fost. Şi ce sentimente nasoale mi-a provocat. Tot procesul acesta de descoperire al adevărului despre noi înşine e foarte greu, ăsta-i adevărul, presupune multă suferinţă, depresii, tristeţe, furie, frică, înstrăinare, sentimentul că nu mai ştii cine eşti. Dar fără a fi dispuşi să trecem prin toate acestea, nu ne putem vindeca, nu există progres spriritual, nu există bucurie şi linişte adevărate. O metaforă pe care am tot regăsit-o în diverse locuri spune  că pentru a inchide o rană, mai întâi trebuie să o dezinfectezi, turnând substanţe care ard, şi o cauterizezi, ceea ce doare mai tare decât rana însăşi. De acolo durerea vindecării şi trezirii. Căci dacă nu vrei să suferi durerea presupusă de acest proces de “dezinfectare” şi cauterizare, ci doar acoperi rana, ea tot va supura şi va durea de câte ori e atinsă şi va atrage evenimente şi oameni care te vor atinge tot acolo şi nu-ţi va da pace. Iar acest proces se va mai repeta probabil şi în alte momente de cotitură în viaţa noastră. Maica Siluana spunea foarte frumos: trebuie să fii dispus să crapi de durere pentru a ajunge la bucurie.

Corpul

Şi apoi, nu în ultimul rând, a mă iubi pe mine înseamnă a-mi accepta şi iubi corpul, aşa cum e. Am văzut că felul în care mă văd eu de cele mai multe ori nu are nimic de a face cu felul în care mă privesc ceilalţi. Am descoperit cu mare uimire că alţi oameni mă puteau vedea feminină, chiar frumoasă sau interesantă, şi clar eu nu m-am considerat niciodată aşa. Ştiu că foarte multe femei au problema asta, a corpului, a felului în care arată, sau chiar dacă nu e o dramă, dar nu e nici o acceptare liniştită, poate pentru că pentru noi presiunile din exterior pentru a arăta “bine” sunt atât de mari (iar acest “bine” photoshopat, sexos, cu ochi lascivi, piele plastifiată şi cu coaste scoase e ce poate fi mai departe de realitatea frumuseţii), sau poate doar pretenţiile noastre despre cum trebuie să arătăm sunt atât de nerealiste şi provoacă atâta nemulţumire sau inhibare. De fapt, până la urmă frumuseţea adevărată este de altă natură: pe măsură ce ne curăţăm de răul şi mizeria interioare, pe măsură ce ne îndreptăm spre partea spirituală, pe măsură ce descoperim adevărul din noi şi suntem tot mai autentici, devenim frumoşi, iese la iveală frumuseţea care există în fiecare om.

Un alt fel de iubire

Şi în final, tot despre acest love care uite, a făcut să curgă atâtea rânduri şi mi-a dat atâta de furcă şi m-a făcut să îmi reevaluez viaţa, surpriza cea mai mare a fost că am descoperit un fel de a iubi pe care nici nu-l căutam sau nu-l închipuiam cum poate fi. Iubirea lui Dumnezeu. Şi poate despre asta îmi este cel mai greu să vorbesc, pentru că este şi cea mai intimă şi cea mai greu de pus în cuvinte, cea mai intangibilă, şi totuşi atât de prezentă. Dar totuşi, trebuie să scriu măcar atât.

Şi mai vreau să mulţumesc şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de acei câţiva oameni fără de care nu aş fi înţeles şi învăţat tot ce am scris aici.

Şi închei aici, huh, mult am mai avut de zis. Şi sincer, încă mai am. Uneori cred că totuşi aş putea scrie acea carte…dar voi mai vedea. Până una alta, pentru că articolul acesta a fost aşa boring, fără poze, o să mai urmeze o retrospectivă a anului 2013 în imagini, cum am făcut şi în anii trecuţi.

Aştept să-mi scriţi şi voi, de vreţi, ce aţi învăţat în 2013. Şi poate vreţi să faceţi şi voi exerciţiul de a vă alege un cuvânt care să reprezinte anul 2014.

* Ideea de a alege un cuvânt care să reprezinte anul ce urmează nu îmi aparţine, am aflat de acest exerciţiu într-un curs online pe care l-am facut acum câţiva ani al fotografei şi scriitoarei Susannah Conway

6 thoughts on “2013 LOVE

  1. foarte mult mi-a placut ce si cum ai scris! intamplator, la inceputul lui 2014 am primit pe FB un puzzle din ala cu multe linii si coloane cu litere aparent intamplatoare, la care daca te uiti de la distanta ies in evidenta niste cuvinte, pe ici pe colo, si cica alea pe care le observi primele te vor defini. eu am vazut “love”, “youth” si “beauty” si asa ca pornesc foarte optimista in 2014 :-))
    apropos de rani, si eu am avut mult timp probleme cu iubirea de sine (chestia asta de multe ori e demonizata pe nedrept). si io am reusit sa-mi accept feminitatea abia dupa ce am nascut 2 copii si culmea, sunt mult mai fericita de corpul meu acuma decat oricand inainte si imi dau seama cati ani am pierdut cu prostia asta de a nu ma iubi pe mine. si tot recent am descoperit – coincidenta? – ca exista ceva care simultan dezinfecteaza si vindeca rani: mierea. am cazut odata si m-am julit si fiindca ustura oribil si vazusem intr-un documentar cum dezinfecteaza medicii rani prin africa pe unde n-au medicamente, mi-am dat cu miere. am ramas masca ce repede s-a vindecat, parca eram intr-un film sf in care-ti creste pielea la loc cvasi-instantaneu. de acuma ma gandesc ca iubirea de sine (aia sanatoasa, a nu se intelege vanitati, orgolii sau alte otravuri) e ca mierea pe rana. e nevoie si de mangaiere pe lume. cel mai simplu e sa ti-o dai singur. daca o astepti de la altii si nu vine, apar resentimente si rani noi.
    te pup!

Leave a Reply to Claudia Tanasescu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *